Titlu: Astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri
Autor: Radu Paraschivescu
Editura: Humanitas
Anul apariţiei: 2012
Nr. de pagini: 312
Când am fost la lansarea cărţii lui Radu Paraschivescu, Fluturele negru, am aflat că următoarea lui carte va fi despre un cântec irlandez. De atunci am aşteptat cu nerăbdare apariţia acestei cărţi. Într-o zi de decembrie a anului 2012, hoinărind prin librării, cum îmi este obiceiul, mi-au căzut ochii pe o carte cu titlu lung. Da, era cartea mult aşteptată! Am pus repede mâna pe ea şi când am vrut s-o răsfoiesc am fost şocată; avea nişte pagini grosolane şi se deschidea greu. Am pus-o repede înapoi, aveam nevoie de timp să-mi revin, să-mi dau seama cum e posibil aşa ceva. De cumpărat eram hotărâtă s-o cumpăr pentru că vroiam neapărat să o citesc, şi în plus, îmi plăcea titlul la nebunie, dar am amânat achiziţionarea ei până în ziua lansării, când am aflat şi motivul pentru care cartea a ieşit aşa de grosolană. Radu făcuse o glumă cu cei de la editură spunându-le că romanul său nu va fi gata la termen şi va avea un număr de pagini mult mai mic decât se aşteptau ei şi că ar fi bine să o publice pe hârtie volumetrică. Dar, a uitat să le spună că a fost o glumă, şi astfel cartea a ieşit aşa cum v-am povestit. Însă, după ce începi să o citeşti, chiar de la primele pagini, uiţi în totalitate acest aspect, romanul fiind extrem de captivant.
În general, când vorbim despre personajul principal al unei cărţi ne gândim la o persoană. În cazul acestui roman personajele principale sunt mai aparte, ies din tiparele obişnuite. The Fields of Athenry este o frumoasă baladă folk irlandeză şi reprezintă unul dintre personajele principale care ne însoţeşte pe tot parcursul lecturii. Al doilea personaj este foamea, sub mai multe forme de manifestare.
Cântecul este real, şi nu doar atât, este foarte popular în Irlanda, fiind cântat chiar pe stadioane la meciurile susţinute de naţionala acestei ţări, însă tot ceea ce a ţesut autorul în jurul său este ficţiune. Balada a fost compusă în anii `70 ai secolului XX, dar Paraschivescu a dus-o înapoi în timp cu peste o sută de ani, în timpul foametei care s-a abătut asupra Irlandei, versurile ei exprimând susţinere şi compasiune pentru un deţinut închis pentru furt de porumb.
Cântecul ne însoţeşte şi în a doua parte a cărţii când firul povestirii se mută în colonia de deţinuţi din Macquarie, Tasmania, unde foamea ia o altă formă, foamea de libertate. Prin intermediul acestui cântec deţinuţii protestează împotriva abuzurilor la care sunt supuşi.
Ultima parte a cărţii ne aduce înapoi în prezent, cântecul fiind adaptat de către fanii lui Liverpool şi cântat pe stadioane la meciurile ''cormoranilor'', iar foamea este prezentă şi ea, sub ce altă formă dacă nu prin foamea de succes.
''Căci într-o lume în care te trezeai că prietenul de azi era duşmanul de mâine, iar cuvântul spus la urechea nepotrivită te putea azvârli în închisoare, umilinţa nu avea nimic umil.''
''Glasurile adunate în cântec străpungeau cu greu zidul gros al închisorii din Athenry şi ajungeau în celule înăbuşite de împotrivirea pietrei. Dar ajungeau.''
''ASTĂZI ESTE MÂINELE DE CARE TE-AI TEMUT IERI.
Când mi-au căzut ochii pentru prima dată pe cuvintele acelea crestate în carnea zidului, am ştiut că nădejdile nu-şi mai aveau rost. A fost mai rău ca o osândire.''
''Ce n-aş da s-o zbughesc printre zăbrele, să-mi întind aripile, să mă călăuzesc după soare ziua şi după stele noaptea, şi să mă înalţ în locuri unde nu m-ar putea ajunge nici un gând ucigaş, nici un ochi rău şi nici o mână potrivnică!''
''Ce repede se suceşte uneori mintea omului! Şi cât de puţin trebuie să treacă pentru ca înţelepciunea să se preschimbe în nesăbuinţă!''
''E o dimineaţă de sâmbătă în care soarele face oraşului concesia unei scurte apariţii. Griul mohorât al străzilor se transformă în gri luminos, umbrelele se strâng pentru armistiţiul meteorologic şi un luciu vesel joacă în bălţile rămase de la ultima ploaie. Meg merge pe trotuar alături de prietena ei şi-i vine în minte o vorbă a lui Twain: M-aş bucura să trăiesc la Manchester. Trecerea în moarte s-ar face pe nesimţite. Ehe, bătrâne Mark, se vede că n-ai ajuns la Liverpool, mustăceşte Meg în gând. Chit că nici Manchester nu-i mai breaz.
- E ca-n Irlanda aici, continuă ea cu voce tare. Nouă luni de vreme urâtă, după care vine iarna.''
În general, când vorbim despre personajul principal al unei cărţi ne gândim la o persoană. În cazul acestui roman personajele principale sunt mai aparte, ies din tiparele obişnuite. The Fields of Athenry este o frumoasă baladă folk irlandeză şi reprezintă unul dintre personajele principale care ne însoţeşte pe tot parcursul lecturii. Al doilea personaj este foamea, sub mai multe forme de manifestare.
Cântecul este real, şi nu doar atât, este foarte popular în Irlanda, fiind cântat chiar pe stadioane la meciurile susţinute de naţionala acestei ţări, însă tot ceea ce a ţesut autorul în jurul său este ficţiune. Balada a fost compusă în anii `70 ai secolului XX, dar Paraschivescu a dus-o înapoi în timp cu peste o sută de ani, în timpul foametei care s-a abătut asupra Irlandei, versurile ei exprimând susţinere şi compasiune pentru un deţinut închis pentru furt de porumb.
Cântecul ne însoţeşte şi în a doua parte a cărţii când firul povestirii se mută în colonia de deţinuţi din Macquarie, Tasmania, unde foamea ia o altă formă, foamea de libertate. Prin intermediul acestui cântec deţinuţii protestează împotriva abuzurilor la care sunt supuşi.
Ultima parte a cărţii ne aduce înapoi în prezent, cântecul fiind adaptat de către fanii lui Liverpool şi cântat pe stadioane la meciurile ''cormoranilor'', iar foamea este prezentă şi ea, sub ce altă formă dacă nu prin foamea de succes.
''Căci într-o lume în care te trezeai că prietenul de azi era duşmanul de mâine, iar cuvântul spus la urechea nepotrivită te putea azvârli în închisoare, umilinţa nu avea nimic umil.''
''Glasurile adunate în cântec străpungeau cu greu zidul gros al închisorii din Athenry şi ajungeau în celule înăbuşite de împotrivirea pietrei. Dar ajungeau.''
''ASTĂZI ESTE MÂINELE DE CARE TE-AI TEMUT IERI.
Când mi-au căzut ochii pentru prima dată pe cuvintele acelea crestate în carnea zidului, am ştiut că nădejdile nu-şi mai aveau rost. A fost mai rău ca o osândire.''
''Ce n-aş da s-o zbughesc printre zăbrele, să-mi întind aripile, să mă călăuzesc după soare ziua şi după stele noaptea, şi să mă înalţ în locuri unde nu m-ar putea ajunge nici un gând ucigaş, nici un ochi rău şi nici o mână potrivnică!''
''Ce repede se suceşte uneori mintea omului! Şi cât de puţin trebuie să treacă pentru ca înţelepciunea să se preschimbe în nesăbuinţă!''
''E o dimineaţă de sâmbătă în care soarele face oraşului concesia unei scurte apariţii. Griul mohorât al străzilor se transformă în gri luminos, umbrelele se strâng pentru armistiţiul meteorologic şi un luciu vesel joacă în bălţile rămase de la ultima ploaie. Meg merge pe trotuar alături de prietena ei şi-i vine în minte o vorbă a lui Twain: M-aş bucura să trăiesc la Manchester. Trecerea în moarte s-ar face pe nesimţite. Ehe, bătrâne Mark, se vede că n-ai ajuns la Liverpool, mustăceşte Meg în gând. Chit că nici Manchester nu-i mai breaz.
- E ca-n Irlanda aici, continuă ea cu voce tare. Nouă luni de vreme urâtă, după care vine iarna.''
 |
| Lansare de carte, 7 februarie 2012, Cartea de nisip, Timişoara. Sursa foto |
 |
| Sursa foto |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu