Prima călătorie în străinătate

Azi, 23 decembrie, se împlinesc exact treizeci de ani de când am făcut prima călătorie în străinătate. Chiar dacă a trecut atât de multă vreme de atunci, chiar dacă eram doar un copil cu mintea fragedă, totuşi, unele amintiri, unele imagini şi senzaţii sunt atât de clare, atât de vii, de reale.  E adevărat că altele s-au pierdut, au pierit în uitare, s-au şters definitiv din gândurile mele.

Pe vremea aceea puţini erau cei care aveau ocazia să plece din ţară. În general, spre est se mai putea merge, însă în vest, nu mulţi erau cei care reuşeau să ajungă. Nu ştiu exact pe ce criterii se aprobau ieşirile din ţară, cert este că dintre cei care solicitau vize pentru a merge în vest extrem de puţini erau cei care le şi primeau. Eu, însă, m-am numărat printre aceia.

Oricum, procedura era complicată şi îndelungată. Trebuia să aştepţi o veşnicie pănă primeai un răspuns. În primul rând trebuia să primeşti o chemare de la cineva din străinătate şi, dacă nu mă înşel, cred că acea persoană trebuia să fie rudă apropiată. Apoi depuneai actele şi aşteptai şi aşteptai şi trecea lună după lună, poate chiar un an, pănă obţineai, pe lângă viza de intrare în ţara unde vroiai să călătoreşti, şi aprobarea de a părăsi România.

Mătuşa mea, sora mamei, era stabilită în Italia, lângă Verona. Ne-a trimis chemare, mie şi bunicii, să mergem la ea în vizită. După o lungă aşteptare, au sosit şi vizele. Probabil autorităţile române s-au gândit că nu e nicio pierdere pentru ţară dacă un copil şi o bătrână căreia trebuiau să-i plătească pensia nu se mai întorceau.

Iată-ne pe tren, în drum spre Belgrad, unde am ajuns în jurul orei prânzului, într-o gară mică şi pustie, Dunav. De aici am luat un taxi pentru a ajunge la Gara Mare de unde aveam tren abia peste vreo opt ore spre Veneţia. Din păcate, am petrecut acele opt ore lungi în gară, bunica mea nefiind o mare amatoare de călătorii. Chiar şi acum, de fiecare dată când plec undeva mă tot întreabă de ce naiba cheltui atâţia bani pe călătorii. De multe ori m-am gândit cum de a acceptat de fapt să facă acel drum până în Italia, pentru că a fost tare speriată şi agitată pe durata întregii călătorii.

Nici eu nu eram chiar personificarea calmului, eram tare nerăbdătore să ajung şi curioasă cum o fi acea ţară minunată despre care auzisem că ar fi un fel de paradis. În România, se ştie bine, în acea perioadă totul era restricţionat, porţionat, limitat. Alimentările erau aproape pustii, pe rafturi lungi şi interminabile se aflau doar câteva sortimente. Nu exista diversitate, indiferent în ce magazin din ţară intrai, găseai aceaşi marfă. Zilnic se lua curentul pentru câteva ore, cică se făcea economie, dar nici când era curent, lumină prea multă nu exista. Noaptea pe străzi doar din loc în loc găseai căte un stâlp al cărui bec funcţiona. Produsele alimentare de bază le primeai cu porţia,  raţia lunară care ţi se cuvenea, nu mai mult. Nu existau panouri publicitare colorate sau luminoase.

Seara, când am plecat din Belgrad şi am văzut tot oraşul luminat pentru mine a fost o privelişte nemaiîntâlnită, însă habar nu aveam ce mă aştepta la destinaţie. După o noapte agitată, că doar cine putea să doarmă, am ajuns la Veneţia, unde trebuia să chimbăm trenul. Aici, în gară, am crezut că am nimerit într-un palat de cleştar. Vitrine mari de sticlă transparentă, pline cu ornamente din sticlă colorată de toate mărimile şi formele, îţi luau ochii cu strălucirea lor. Panouri inscripţionate, firme multicolore, suveniruri, o nebunie culori şi lumini, mi se părea totul fascinant. Am ieşit pe treptele din faţa gării unde apa clipocea iar din difuzoare se auzea muzică. O cu totul altă lume faţă de cea în care am trăit eu până atunci.

Am întrebat-o chiar azi pe bunica mea ce îşi mai aduce aminte despre gara din Veneţia. Mi-a spus că trenul spre Verona l-am luat de pe peronul 2. După aşa de multă vreme ea îşi mai aduce aminte de numărul peronului, într-atât de marcată a fost de acea călătorie.

La Verona în gară am fost aşteptate de neamuri şi mai departe am plecat cu maşina. Era deja seară, eu eram obosită, în jurul nostru se desfăşura un întreg spectcol de lumini pe care îl priveam atât de fascinată, se succedau de-a lungul drumului panouri colorate şi luminate, un spectacol de magie. Am trăit cu atâta intensitate acele momente încât chiar şi acum, când mă găndesc la acele clipe reuşesc să retrăiesc până şi senzaţiile pe care le-am simţit atunci.

Pe durata şederii noastre acolo experienţele au continuat. La televizor canale nenumărate, emisiuni vesele, reclame zgomotoase, cu totul diferit faţă de singurul canal pe care îl vedeai România, şi ăla emitea doar 2 ore pe zi. Magazine cu rafturi pline ochi cu marfă de toate felurile în ambalaje vesele ce-ţi luau ochii şi ce de jucării, ce de păpuşi, ce de bunătăţi. Îmi doream atât de multe, mai ales ceea ce vedeam în reclamele publicitare, dar mătuşa mea de fiecare dată îmi spunea că alea nu-s bune şi lua altceva. Atunci nu înţelegeam, acum o înţeleg.

Au urmat apoi plimbările, ieşirile, la Verona, de care m-am îndrăgostit imediat, la Lago di Garda, la Veneţia unde, atât îmi amintesc, că era un frig groaznic şi o ceaţă de s-a stricat şi aparatul foto.

Asta se întâmpla cu trei decenii în urmă. După aceea, am mai revenit în Italia de multe ori, în 1985, în 1990, în 1992, iar apoi, în ultimii ani tot mai des, au urmat şi alte ţări, alte destinaţii însă experienţa acelei prime călătorii în străinătate este unică şi inegalabilă.

Primul meu paşaport

Viza de intrare în Italia

Viza de ieşire din România, iar deasupra vizei se poate vedea ştampila din vama Vršac